Oficial îmi merge bine …prea bine

Şi când totul merge bine eşti conştient că urmează ceva, nu? E legea firească a lucrurilor. Nu ai voie să fii fericit mai mult de o perioadă de o lună zile. Mai ales când eşti un om normal. E pur şi simplu imposibil. Toată perioada aia bună te pregăteşte pentru ceva rău, foarte rău pentru că lucruri rele ţi s-au mai întâmplat dar nu foarte grave decât dacă au urmat după perioade prea bune atunci sigur au fost grave. Ştii cum e … Te bucuri la început, spui lucruri de genul “n-am mai primit demult o veste bună ca asta”, pe urmă te bucuri că deja ţi-a mers bine toată săptămâna, pe urmă mai vine o săptămână plină de întâmplări fericite, veşti bune şi totul pare perfect şi începi să crezi că eşti o persoană chiar norocoasă. În a 3-a săptămână deja te înveţi. Ştii că eşti norocos. Nu te mai uiţi în stânga şi în dreapta când traversezi strada pentru că ţie îţi merge prea bine să te calce o maşină. Nu te mai bucuri la orice veste bună pentru că te-ai obşnuit cu luxul ăsta de om norocos. Ai ajuns un burghez al norocului. Zâmbeşti şi mergi mai departe. Au trecut trei săptămâni şi totul a mers perfect. N-ai avut bani la tine zilele astea dar ai avut tot ce ţi-a trebuit. N-ai călcat în nici un rahat deşi ai mers pierdut în lumea ta, cu capul între nori.  Începe a 4-a săptămână şi lucrurile bune te invadează. Începi să-ţi pui întrebarea “de ce?”. De ce ţi se întâmplă toate lucrurile astea bune? De ce ţie? Nu crezi în Dumnezeu, n-ai fost la vreo vrăjitoare să ceri ajutor, nu te-a binecuvântat Papa, nu ai găsit peştişorul de aur sau lampa fermecată, n-ai dat peste vreo zână fermecată, n-ai găsit vreun trifoi cu patru foi, nu ai o pereche de chiloţi norocoşi şi nici unul din lucrurile astea de care ai auzit că îţi schimbă viaţa. De ce tocmai ţie? De ce să ţi se schimbe soarta în bine tocmai acum când până acum a mers ca un rahat cu ochi? Şi cazi pe gânduri o zi, două, trei, norocul te urmează în continuare, şi tot nu reuşeşti să găseşti o explicaţie logică. Şi pe urmă începi să realizezi ce ţi se întâmplă. Urmează ceva rău. Da’ urât tare. Ceva care să facă toate treburile astea bune din ultima lună să pară un fleac. Ceva care o să te ţină în pat de supărare câteva zile bune. Dar nu, stai, ce vorbesc? Nu crezi în astea, nu? Nu eşti o persoană superstiţioasă. Giggle. Dar din treabă în treabă norocul e tot după tine. Şi îţi vine să-I spui “lasă-mă puţin să respir”.  Nu că nu ai agrea prezenţa sa dar nu vrei să crezi superstiţia aia care ţi-ai băgat-o singur în cap cum că vine Apocalipsa pentru tine şi totuşi, fără să vrei, ideea asta îţi aleargă prin cap. Acum fără să-ţi dai seama te loveşte paranoia. Din plin, când eşti la pământ din punct de vedere psihic, şi în mod inconştient încerci să te fereşti de acel ceva rău care ştii că o să vină peste tine când nu te aştepţi. Şi nu te mai bucuri aşa mult că eşti norocos, pentru ştii că orice lucru bun are şi un sfârşit, şi începi să te uiţi de 10 ori în stânga şi în dreapta înainte să traversezi strada si te uiţi foarte atent pe unde calci să nu dai de rahatul ăla la care nu te-ai gândit în ultima lună. Şi te sperie tot, pentru că nu ştii de unde cade bomba, din ce parte te va lovi dar te va lovi fără îndoială.